cancanTZA.ro

Jason (46:06)

Andrei — Fri, 22 Aug 2008 02:56:57 +0000

I want to be able to look back and say, ‘I’ve done everything I can, and I was successful.’ I don’t want to look back and say I should have done this or that.

Michael Phelps

Phelps a reuşit! Cel mai mare atlet al tuturor timpurilor. Cele 14 victorii olimpice par a fi acum doar un record colateral, o reusită impusă de măreţia obiectivului. Coordonatele succesului pentru Michael Phelps se pierd în înălţimile Olimpului: Mark Spitz, zeul de până ieri, şi propria sa îndrăzneală prometeică. Nicio marjă de eroare.

Timp de nouă zile l-am aşteptat pe Phelps să urce, treaptă cu treaptă, către istorie. Phelps cu câte o medalie de aur între degete la începutul competiţiei părea mai degrabă un colecţionar de insigne. Odată chiar mi l-am imaginat drept un copil ascultător ce îi face cadou mamei sale o cutie de bomboane.

Murmurat probabil în antrenamentele premergătoare Olimpiadei de acum patru ani, „obiectivul Phelps“ a prins contur în maşinăria excepţionalismului american. Atena 2004 nu avea atâta nevoie de reuşita lui Phelps pe cât a avut acum o delegatie americană învinsă în clasamentul pe medalii de China. Dacă şi-ar proclama independenţa, „naţiunea Phelps“ s-ar clasa între primele zece. Acesta e cadrul general. Iar acum suntem în momentul în care emoţia victoriei întrevăzute devine muchia fină ce desparte reuşita de eşec.

Luni, 11 august 2008, ora locală 11:27. Îl găsim pe Phelps în bloc-startul ştafetei de 4X100m liber, călcâiul lui Achile de acum patru ani. Se pregăteşte de startul pentru cea de a şasea medalie. Favorită - Franţa, cu recordmenul mondial al sutei în ultimul schimb. Phelps înoată superb prima lungime, iar cu 47:51 stabileşte un nou record naţional. Urmează schimburile doi şi trei, iar francezii intră pe ultima lungime cu un avans de aproape o secundă. Dacă asculţi comentariul crainicului american nu poţi să nu îi sesizezi resemnarea.

Iar acum începe epopeea. Pentru americani înoată Jason Lezak, omul-ştafetă. La 32 de ani este bătrânul delegaţiei americane. Altfel foarte respectat, considerat cel mai bun „închizător“. Înotătorul de ultim schimb a mai trecut prin astfel de momente. Istoria? Argint la Sydney, bronz la Atena. Primii 50 de metri, ecart neschimbat între recordmenul francez şi veteranul american. Întoarcerea. Momentul îndoielii. Conştientizarea ultimei şanse, şi… acceleraţia. Secunde mai târziu, palma sa întinsă îi aduce lui Phelps victoria cea mai puţin sperată. 47:05 e recordul mondial al sutei, iar Jason a reuşit un fantastic, neomologat, 46:06!

Dacă Phelps e neîndoielnic cel mai bun atlet al Jocurilor Olimpice Beijing 2008, Lezak a câştigat cu siguranţă titlul de cel mai bun atlet într-un rol secundar.

Epilog. Trei zile mai tarziu,după finala la sută, îl revăd pe Jason pe podium cum ascultă liniştit imnul… Franţei!

Sursa foto: Simon Bruty, SportsIlustrated

Bogăţie

Andrei — Fri, 21 Dec 2007 18:59:17 +0000

Tocmai am citit despre un prinţ care, sătul de lumea în care trăia, se hotărâse să construiască cetăţi imaginare. Nimic mai promiţător. Imaginaţia devenea singurul ghid al unor nelimitate posibilităţi. Nici o interdicţie, nici un drum care să se închidă în calea paşilor princiari. Ce poate fi mai frumos decât să ne lăsăm gândurile să făurească pentru noi situaţia mult dorită? Şi, totuşi, eşec. Cu cele mai bune intenţii, înconjurat de cei mai talentaţi arhitecţi, cetatea sa, pe zi ce trecea, aducea tot mai mult cu cât se poate de palpabila lume în care trăia. Excursia în imaginar ajunsese la momentul în care îşi cerea dreptul la realitate. La aceeaşi realitate obositoare de care încercase iniţial să se lepede. Nu, nu era nici un sacrificiu la mijloc. Nimic nu se demola peste noapte astfel încât să fie cerută jertfa întemeierii şi statornicirii. Nu. Visele sale cele mai îndrăzneţe ajungeau în locuri comune. Mai văzuse filmul. Iar toate astea se întâmplau la curtea unui prinţ cu ceea ce numim resurse materiale nelimitate.

Bun. Care-i poanta? Vreme de câteva zile m-am lăsat purtat, acum, în prag de sărbători, de dorinţe, de cele fericit-nebuneşti, de cele aflate la limita posibilităţii de realizare, de cele ce îşi păstrează zona de incertitudine astfel încât devin cu atât mai de dorit, de urmat. Care a fost rezultatul? Păi vreau să fiu mult, mult mai bogat. Nu îmi doresc un nou celular cu faţă, nici Maybach, nici plaja însorită din Mallorca. Îmi doresc un vocabular mai bogat, cel ce ar face posibil să nu mai spun, tot la două cuvinte, îmi doresc, îmi doresc. Şi pentru ce? Să fie vreo toană de literat? Nu, tocmai pentru bogăţia expresiei, iar de aici spre bogăţia sentimentelor. Pentru a amâna cât mai mult posibil întoarcerile pe aceleaşi poteci bătătorite.

Şi ar mai fi… Îmi doresc optimism, nu numai al meu, dar şi al celor de care mă înconjur. Să reuşesc, alături de prieteni, să trimit cât mai departe acel timp al reîntoarcerilor în mult prea cunoscutele suferinţe de moment. Bogăţia sufletească rămâne singura de preţuit, căci altfel, oricâte am putea cumpăra cu treizeci de arginţi, ele îşi pierd semnificaţia în momentul imediat următor. Da, vreau să dau realitate castelelor de nisip, construite cu drag pentru cei apropiaţi. Sărbători fericite!

Ţară de studenţi!

Andrei — Sun, 25 Nov 2007 17:15:40 +0000

Există mulţi comentatori care încearcă să descrie, cu mai multă sau mai puţină acurateţe, situaţiunea naţională. Cum e românul?, o întrebare la care se pronunţă foarte mulţi experţi. Zilele trecute, mi-a fost dat să întâlnesc un personaj (pot spune politic), care, cu mult har, mi-a spulberat parte din neînţelegerile cotidiene. „Suntem o ţară de studenţi!“, mi-a spus, şi nu se referea la vreo regăsită studioşenie a românului, o nouă virtute cu care să ne mândrim. Nu. De la vlădică la opincă, nimic nu se mai face fără diplomă. Peticul de hârtie îşi dovedeşte în prea multe cazuri inutilitatea încă din primele ore ale angajării novicelui.
E bine că şcoala îşi păstrează respectul cuvenit, dar dacă acesta este redus la o bucată de hârtie, n-am făcut nimic. Avem presantă nevoie de ingineri, şi în egală măsură de zidari pricepuţi. Cum însă am putea obţine acest lucru când trăim încă sub idealul diplomei, când mulţi tineri se visează în spatele unui birou călduţ, în condiţiile în care datoria pentru care sunt chemaţi la muncă ajunge să fie un detaliu sâcâitor, supărător? Locul de muncă este cel de unde te întorci acasă zilnic, şi infim de puţin cel în care faci ceva pentru care simţi o chemare, şi te consideri, în zona competenţelor cerute, un mic expert. Într-un film proletcultist, eroul îşi motiva alegerea profesională astfel: „Cel mai bun medic nu va vorbi niciodată cu cel mai slab, însă, cu siguranţă, îl va căuta pe cel mai bun tinichigiu auto“.
Prin urmare, ar fi bine să mai lăsăm la o parte respectul pentru hârtii, la urma-urmelor steril, şi în multe cazuri doar de protocol, şi să începem, cu sufletul deschis, să ne apreciem meseriaşii, în orice domeniu ar fi ei. Adică pe cei care fac cu adevărat ca lucrurile să se întâmple.

Prietenie

Andrei — Fri, 16 Nov 2007 01:12:46 +0000

Am deschis ochii într-o Românie ce nu avea nevoie de nici o integrare. Europenitatea noastrã era la fel de clarã precum verdele câmpiilor şi maroniul munţilor pe hãrţile din atlasul de geografie pe care îl ţineam pe genunchi, silabisind noi denumiri pentru a-mi învinge prietenii la câte un joc de ŢOMAPAN. Mai apoi, linia aceea punctatã, a graniţelor, a început sã capete contururi tot mai reale în mintea mea de copil. Oricât de frumoase erau Vãliugul, Semenicul, ori Clisura Dunãrii, vroiam sã aflu cum e la un metru dincolo, la Szeged sau aiurea.
Printr-o minune mult-aşteptatã, şi poate chiar şi mai mult invocatã, de aproape un an, acea linie punctatã, prin care am învãţat, încã tânar fiind, forţa interdicţiei concentraţionare, se pierde blând în buza Atlanticului portughez. Linia mentalã nu s-a şters însã la fel de repede. Prea adesea încã, ne exprimãm în termeni precum „dincolo“,„la ei…“, şi altele. Metrul acela de asfalt interzis din trecut ne cere încã sã stabilim diferenþa. Rãmaşi acasã sau plecaţi peste mãri si ţãri, experienţa lui „altfel“ respirã incã prin porii unei libertãţi de mişcare poate prea târziu regasite. Fantasmele n-au dispãrut, iar „Made in Germany“ pãstreazã încã forţa unui talisman. Totuşi, e mai mult decât nimic. Vraja poveştilor de dincolo începe, încet, încet, sã-şi devoaleze aura. Iar o camãruţã pe Coasta de Azur poate, şi uneori chiar este, mai mizerã decât cea dintr-o pensiune la Sasca. Gonind dupã feeriile împachetate ale agenţiilor de turism, uitãm pentru ce am plecat, pentru bucuria şi fericirea de-o clipã.
De abia acum, când suntem liberi, începem sã devenim şi fireşti. Cãci, la Reşiţa sau la New-York, viaţa de zi cu zi e cam aceeaşi. La muncã şi acasã. Desigur, existã nuanţe şi diferenţe. Dar bucuria revederii unor prieteni este aceeaşi şi la Oraviţa şi la Kuala-Lumupur. Prea des ne invadezã visele bogãţiile opulente ale patricienilor. Ne cãntãrim fericirea in lovele, şi, din nou ghinion, nici sãptamâna asta n-am câştigat la loto! O nouã sãptãmânã, punct şi de la capat. Dar dacã, preţ de o clipã, am timp sã mã gândesc cã, pentru munca de o zi, îi voi putea oferi unui prieten un moment de destindere, ei bine, acel moment devine el însuşi valoros. Şi, cum spunea un înţelept, uneori bogãţia se mãsoarã în prieteni.

Publicat în cotidianul Sud-Vestul, 10 Septembrie, 2007

Fericire

Andrei — Thu, 15 Nov 2007 08:53:44 +0000

Vreme de o sãptãmânã am încercat un exerciţiu deconectant. M-am debranşat de la prima paginã, de la ştirea de deschidere a jurnalelor TV. Am pornit în proba solitarã a cãutãrii propriului interes. Iar dintre rânduri informaţia a ţâşnit: opt la sutã dintre români se declarã a fi fericiţi. Iar deprimarea începe chiar de aici. Într-un clasament internaţional, suntem, pentru a câta oarã, din nou pe locurile retrogrdante. Pentru un timp prea îndelungat pornirea fireascã de a fi un om al cetãţii, de a-ţi pãstra interesul pentru ceea ce se petrece în jurul tãu, ne-am construit-o printr-un vocabular sãrac de termeni-cheie. Prea repede Revoluţia nu o mai fãcusem pentru oameni, ci pentru reforme, restructurãri, tranziţii ori integrãri. Toate aceste cuvinte ne-au bruiat discuţiile între prieteni, iar odatã aflaţi pe fagaşul dialogurilor în care „fãceam politicã“, termenii de mai sus deveneau aliaţii de nãdejde ai taclalelor de suprafaţã. Referendum, alegeri, crime italiene – sunt ţintele de azi ale paraşutismului la punct fix pe care îl practicãm atunci când ne înfierbântãm politic. Şi, în atari condiţii, mai avem timp sã ne gândim la lucruri simple precum fericirea proprie?
Limba de lemn a politicii nu ne este chiar atât de proprie precum am crede. În orice ordine am lua-o, idealul Revoluţiei a gravitat în jurul a douã nãzuinţe: bunãstare şi libertate. Atunci cãmaşa ne-a fost aproape de corp, ştiam exact ceea ce voiam. De ce suntem, totuşi, nefericiţi acum? Formalismul şi planificarea statului socialist au rãmas mecanismele cele mai fiabile ale noilor traduceri în forme fãrã fond. Birocraţia nereformatã, şi forţa hârtiilor domnesc şi acum. Şi ce s-a ales cu visele, cu speranţele noastre? În primul rând am reuşit sã amalgamãm idealul Revoluţiei. Foarte repede am amestecat libertatea cuvântului cu înfruptarea din deliciile capitalismului. Din sistemul închis în care trãisem ficţiunile ne-au clãdit realitatea ulterioarã. Schimbarea revoluţionarã, prea de multe ori am asociat-o cu extremele idealurilor, o libertate anarhicã şi o bunãstare de nabab. De abia acum începem sã realizãm şi fisurile viselor noastre. Nedreptãţile capitalului şi libertatea de a-ţi alege asupritorii. Acum e momentul sã umblãm la acordul fin al propriilor aspiraţii de libertate şi bunãstare.
Dar sunt şi semne bune, dacã în prezent tragem puternic pentru titlul de campioni ai emigraţiei, ei bine, detinãtorii titlului de pânã mai an sunt irlandezii. Iar fericirea lor s-a aşezat voios la 46 la sutã. Hai cã-i bine!

Publicat în cotidianul Sud-Vestul, 10 Noiembrie, 2007